Filozofie 101

-          M-am găsit!

-          Te-ai găsit?

-          Da!

-          Unde?

-          Într-un colţ al casei.

-          Cum ai ajuns acolo?

-          M-am pedepsit.

-          Pentru ce?

-          Pentru că nu pot.

-          Nu poţi?

-          Nu. Şi nici nu ştiu.

-          Nici?

-          Nici.

-          De cât timp?

-          De când m-am pierdut.

-          Asta când a fost?

-          Acum un suflet si două răni.

-          Vinovatul?

-          Eu.

-          Tu singur?

-          Eu şi timpul.

-          Timpul nu vindecă?

-          Timpul risipeşte.

-          Şi îşi asumă vina?

-          Îşi asumă trecerea.

-          Vina timpului cine şi-o asumă?

-          Vieţile.

-          Curat cine face în urma lor?

-          Tăcerile mătură, dar vântul suflă amintirile inapoi.

-          Tăcerile mătură, apoi, din nou?

-          Desigur.

-          Se sfârşeşte asta, vreodată?

-          Daca s-ar sfârşi, unde aş mai rămâne eu?

-          Pierdut?

-          Pierdut am fost.

-          Găsit?

-          N-ar fi cu putinţă.

-          Atunci, unde?

-          Tot acolo, dar singur.

-          Singur?

-          Da. Prea singur ca să mai fiu.

-          Deci, tu şi timpul vă găsiţi vinovaţi?

-          Eu, timpul, viaţa...

-          Nu ai spus că viaţa îşi asumă vina timpului?

-          Ba da.

-          Atunci, de ce e şi ea vinovată?

-          A-ţi asuma greşelile altora nu înseamnă că nu poţi face propriile greşeli.

-          De ce nu îşi asumă viaţa propriile greşeli ?

-          Nu ştie.

-          Tu ştii ?

-          Nu prea.

-          Dar ai recunoscut !

-          Am recunoscut…

-          Deci, tu, timpul şi viaţa sunteţi vinovaţi ?

-          Eu, timpul, viaţa, destinul...

-          Şi destinul?

-          Şi el.

-          Şi viaţa?

-          Şi ea.

-          Şi timpul?

-          Şi el.

-          Şi tu?

-          Numai eu.

-          Şi cum te-ai găsit?

-          M-am strigat.

rău de mare

"De dimineaţă, mi-am amintit de mare. M-am revăzut la Costineşti, unde am descoperit plăcerea de a mă arunca, ieşind din valuri, pe nisipul cald. Abia depăşisem treizeci de ani. Închiriam două camere într-o casă ţărănească, foarte aproape de mare, de unde ne duceam prin grădină la plajă. Rămâneam acolo până la prânz, iar după-amiaza jucam pinacle. Eram patru. Uneori ne opream, tăiam un pepene în patru şi îl mâncam, mânjindu-ne pielea bronzată cu zeama roşie picurată din feliile pe care le devoram până la coajă, după care ne spălam la fântână pe mâini şi jucam mai departe. Din cei patru, doi au murit. Eu am îmbătrânit. Dar plaja va fi rămas aceeaşi, invadată de alte trupuri bronzate, dimineţile trebuie să fie şi acum, acolo, dimineţi fără cer, iar marea se clatină, cu siguranţă, la ţărm la fel de îmbietoare, când nu o agită valurile. Şi, fireşte, vor rămâne tot aşa când din cei patru nu va mai exista nimeni. Cu minunata şi teribila ei nepăsare, pe care noi nu o vom putea învăţa niciodată, natura uită tot, chiar şi pe cei care au avut naivitatea să creadă că, măcar, la mare nu există decât prezent."  (Octavian Paler, Autoportret într-o oglindă spartă)