Dubios.

Sunt ca un pumnal înfipt cu precizie în stomac, sunt ca o înţepătură de albină. În talpă. Sunt ca o gură zdravănă de nisip, ca un ceas defect, dar care încă ticăie. Degeaba.

Sunt ca o meduză lipită de faţă. Sau ca două meduze. Sunt gunoiul nedus de o săptămână, în care s-a aruncat peşte.

Sunt ca o alarmă de maşină. La trei dimineaţa. Când stăpânul e plecat de acasă.

Sunt ca o ploaie cu grindină în ziua când ţi-ai uitat umbrela acasă. Sunt ca gerul.

Senzaţia?

De lipitoare prinsă de mână, de urechelniţă pe obraz (lumea necuvântătoarelor). De cub de lego înfipt în picior. De unghie in carne. De unghie care zgârie tabla. De greaţă, acră. De carne vie.

Cum?

Ca atunci când crezi că o să cazi în gol. Scaunul era mai jos.

Ca o minitornadă în ziua când ti-ai aranjat părul. Ca o găleată de apă turnată în cap. Rimelul cade progresiv sub ochi.

Ca un câine lipit de asfalt. Sau un şoarece fără cap.

Ca atunci când îţi dai seama că îţi lipsesc cheile. Si ştii sigur că le-ai luat cu tine. Sau telefonul.

Ca atunci cand aluneci pe scări şi nu ajungi la balustradă.

Ca o fantomă la sfarşitul unui clip despre ponei.

Ca o cutie de lapte. Expirat.

Ca două degete băgate în priză. Simultan.

Pentru că sunt, pentru mine, ca rădăcinile ecuaţiei de gradul 3. Sau 4 . Sau n. Nu eşti niciodată sigur care dintre ele sunt corecte până când nu le verifici. Si nu le verifici niciodată pe toate.

Alternative.