Wednesday, 20 March 2013

Etern





Copil hoinar ce rătăceşti prin rouă,
Ţi-e sufletul uşor şi mâneca ţi-e lungă.
Prin lanul de speranţe tu visul ţi-l trăieşti.

Stai ridicat pe vârfuri, o rază te imbie
Să-ţi cânţi iubirea, jocul, gingăşia,
Cu glasul tău plăpând, nebun, curat.

Ecou te înconjoară şi murmurul e viu,
Ţi-s pletele ca ziua şi ochii ţi-s din taine,
O mângâiere caldă de flori de câmp şi soare.

Priveşti, copile, zarea şi nu te întristezi,
Căci marea e albastră.
Şi azi, şi ieri, şi mâine, aşa întotdeauna.

Eşti liber să ai aripi. Ca să înveţi să zbori,
Nu trebuie nici grabă, nici teamă, călător.
Valiza ţi-e minunea de-a fi nemuritor.

Desculţ alergi prin viaţă, de mână cu seninul
Şi picurii de cer ţi se adună-n braţe.
Te scuturi de rouă şi pleci iar la drum.

Decorul ţi-e lumea şi lumea ţi-e vis,
La gât îţi atârnă un cântec pe care
Ai vrea să-l ascunzi şi nu poţi...

Iţi strigi ne-ncetat bucuria şi vocea
Iţi sună a harpă , a vers milenar.
Un foşnet fugar şi mirosul de iarbă cosită.

Ai inima o pană şi-mbrăţişări de raze.
Alergi în câmp, fugar, cu stelele si luna,
Aşa rămâi pe veci, copil hoinar.

Sunday, 10 March 2013

Take a seat, make a friend

       Asta se întâmplă când o groapă cu bile apare întâmplător in mijlocul unui oraş.
       Scopul? "Ia un loc, fă-ţi un prieten" .
       E unul dintre cele mai inspiraţionale clipuri pe care le-am vazut. Ce mi se pare cel mai interesant e modul în care oamenii îşi schimbă percepţia de la început până la sfârşit.
       Şi vezi clar pe feţele şi în reacţiile lor surprinderea. Sunt surprinşi de poveştile celuilalt, de lucrurile pe care le au in comun, surprinşi că o persoană de la care poate nu aşteptau prea multe (sau chiar nimic, în situaţia de faţă) poate să exprime atât de mult într-un timp atât de scurt, sa ofere atâta căldură şi să arate atâta bunăvoinţă unui necunoscut.
      De ambele părţi există, la început, reţineri. Şi, totuşi, conversaţia devine amicală, personală chiar.
      Aparent, ne este mai uşor să ne deschidem sufletul în faţa unor străini. Cred ca stă, cumva, în natura noastră.







Monday, 4 March 2013

Feeding the illusion



"You take from me so much,
And yet you give so little.
Your love is so sweet,
And yet it sometimes tastes so bitter.

You're like a summer rose,
With thorns to leave a blood stain.
You fill my life with your beautiful scent,
But the perfume is there only to mask the pain.

You're an illusion of grandeur,
Always a fountain of love and lust.
You lift my spirit up until the skyline,
Just to return it gracefully back to dust.

Still I give you my all,
You don't even have to insist.
I give it for a hope to cling to,
Even if your love does not really exist." 

by a dear one.

Source:  http://justcrazy96.deviantart.com/art/Feeding-the-illusion-326655573

Thursday, 28 February 2013

Amintiri din copilărie



            Iarna a poposit şi pe plaiurile noastre, ca o lume de vis, ca un tărâm de basm.
            Aerul răcoros a cuprins întreaga stare. Tot e alb, pur. Din când în când, câte un îngeraş trece pe deasupra, străbate bolta cerului, apucând cu mânuţele-i  bucăţele mici de nori, presărându-le apoi pe pământ. Pe traseul lor, aceste fărâme prind viaţă şi se transformă în fluturi albi, plăpânzi, la fel ca ghioceii, ori în pitici zglobii purtaţi de vânt, ce se prind în horă, încântându-ne privirea cu jocul lor.
            Orice lume fermecată are taina ei. Ceva ascuns, ce nu poate fi desluşit de toate persoanele.

Sunday, 17 February 2013

Rugă

Scurge-mi-te prin vene ca picăturile de ploaie îmbibate cu tristeţi şi şoapte-ndurerate în suflet.
Rosteşte o rugăciune sacră şi lasă-mă sa mi te rog, iar noi să ne-nchinăm apoi de-odat c-un tunet.
Propteşte-te pe carnea crudă ce sprijin-al meu trup să nu se descompună, să piară sau să fugă,
Apropie-ţi şoaptele aburinde de a mea ureche si lasă-ţi buzele să îngâne-ncetişor, curat, o rugă.
Scurge-mi-te prin vene precum clipele ce susură şi pier, logodite cu veşnicia şi-atârnate în cuget,
Rosteşte o rugăciune tainică si lasă-mă să mi te am, iar noi să ne-mplinim apoi de-odat c-un tunet.

Wednesday, 30 January 2013

Filozofie 101



-          M-am găsit!
-          Te-ai găsit?
-          Da!
-          Unde?
-          Într-un colţ al casei.
-          Cum ai ajuns acolo?
-          M-am pedepsit.
-          Pentru ce?
-          Pentru că nu pot.
-          Nu poţi?
-          Nu. Şi nici nu ştiu.
-          Nici?
-          Nici.
-          De cât timp?
-          De când m-am pierdut.
-          Asta când a fost?
-          Acum un suflet si două răni.
-          Vinovatul?
-          Eu.
-          Tu singur?
-          Eu şi timpul.
-          Timpul nu vindecă?
-          Timpul risipeşte.
-          Şi îşi asumă vina?
-          Îşi asumă trecerea.
-          Vina timpului cine şi-o asumă?
-          Vieţile.
-          Curat cine face în urma lor?
-          Tăcerile mătură, dar vântul suflă amintirile inapoi.
-          Tăcerile mătură, apoi, din nou?
-          Desigur.
-          Se sfârşeşte asta, vreodată?
-          Daca s-ar sfârşi, unde aş mai rămâne eu?
-          Pierdut?
-          Pierdut am fost.
-          Găsit?
-          N-ar fi cu putinţă.
-          Atunci, unde?
-          Tot acolo, dar singur.
-          Singur?
-          Da. Prea singur ca să mai fiu.
-          Deci, tu şi timpul vă găsiţi vinovaţi?
-          Eu, timpul, viaţa...
-          Nu ai spus că viaţa îşi asumă vina timpului?
-          Ba da.
-          Atunci, de ce e şi ea vinovată?
-          A-ţi asuma greşelile altora nu înseamnă că nu poţi face propriile greşeli.
-          De ce nu îşi asumă viaţa propriile greşeli ?
-          Nu ştie.
-          Tu ştii ?
-          Nu prea.
-          Dar ai recunoscut !
-          Am recunoscut…
-          Deci, tu, timpul şi viaţa sunteţi vinovaţi ?
-          Eu, timpul, viaţa, destinul...
-          Şi destinul?
-          Şi el.
-          Şi viaţa?
-          Şi ea.
-          Şi timpul?
-          Şi el.
-          Şi tu?
-          Numai eu.
-          Şi cum te-ai găsit?
-          M-am strigat.

Thursday, 24 January 2013

rău de mare



"De dimineaţă, mi-am amintit de mare. M-am revăzut la Costineşti, unde am descoperit plăcerea de a mă arunca, ieşind din valuri, pe nisipul cald. Abia depăşisem treizeci de ani. Închiriam două camere într-o casă ţărănească, foarte aproape de mare, de unde ne duceam prin grădină la plajă. Rămâneam acolo până la prânz, iar după-amiaza jucam pinacle. Eram patru. Uneori ne opream, tăiam un pepene în patru şi îl mâncam, mânjindu-ne pielea bronzată cu zeama roşie picurată din feliile pe care le devoram până la coajă, după care ne spălam la fântână pe mâini şi jucam mai departe. Din cei patru, doi au murit. Eu am îmbătrânit. Dar plaja va fi rămas aceeaşi, invadată de alte trupuri bronzate, dimineţile trebuie să fie şi acum, acolo, dimineţi fără cer, iar marea se clatină, cu siguranţă, la ţărm la fel de îmbietoare, când nu o agită valurile. Şi, fireşte, vor rămâne tot aşa când din cei patru nu va mai exista nimeni. Cu minunata şi teribila ei nepăsare, pe care noi nu o vom putea învăţa niciodată, natura uită tot, chiar şi pe cei care au avut naivitatea să creadă că, măcar, la mare nu există decât prezent."  (Octavian Paler, Autoportret într-o oglindă spartă)