Viaţa nu e carte.
Nu se răsfoieşte pur si simplu. Nu are pagini vechi si uzate, nu miroase a
praf, a veacuri sau a cititor. Nu se aşază în raft. Nu stă ordonată frumos
într-o bibliotecă si nici nu serveşte pe post de decor.
Viaţa nu e volum de versuri sau de
proză scurtă. Roman, nuvelă, schiţă, basm, baladă. Nici măcar jurnal nu e, căci
un jurnal rămane neclintit de-a lungul veacurilor si îşi menţine conţinutul
intact, nealterat si netrecut prin sita subiectivitatii umane. Memoriile, pe de
alta parte, devin uşor, uşor tot mai difuze. Unele se estompează, altele se
modifică datorită schimbării percepţiei, iar în final se pierd irecuperabil
odată cu fiinţa.
Viaţa nu e carte. Vreau să spun,
viaţa nu se citeşte si se pune deoparte, pentru ca, mai apoi, peste ani, sa fie
găsită undeva într-un ungher, unde a fost uitată de mult, plină de colb. Ea nu
stă închisă între coperte, aşteptand să fie descoperită si deschisă.
Viaţa nu e romanul lui Dumas,
Sienkiewicz, Stendhal, Dostoievski, Nabokov, Grisham, Brown, Murakami, Green sau
oricare altul. Nu e basmul lui Ispirescu, nici pe departe. Viaţa nu încape în
mainile unui om, indiferent de ce dimensiuni impresionante ar avea acestea.
Cartea stă cuminte, nemiscată, nu
cere, nu întreabă, nu se răzvrăteste, nu ripostează. Viaţa nu e carte.
Dar, atunci, ce e?
